Îl cheamă Branco…

Azi am ieșit din casă puțin, pe strada unde locuiesc, cu intenția de a surprinde câteva cadre de iarnă.

Are vecinul Gheorghe o frumusețe de salcie plangatoare care acuma la cele cateva grade minus încântă toate privirile.

Si cum ma pregăteam sa trag cateva cadre foto…observ venind in goana mare pe cățelul negru Branco ,cel care a fost luat de pe hotar drept caine vagabond de catre angajatii de la un adăpost de animale.

L-au cautat stăpânii lui pînă cand l-au gasit intr-un adăpost din Arad…

Era doar piele si os abia mai stătea in picioare…

Eu il stiam pentru ca il vedeam zilnic cum aleargă in fata masinii insotindu-și stăpânii …si toti cei din partea aceasta de oras il cunosteau pe Branco…

Am fost întristată la auzul veștii ca Branco a fost dus intr-un adăpost pentru ca era aproape ca un copilaș…

Nu făcea rau nimanui, doar însoțea cu drag zi de zi masina stăpânilor pana la hotar si înapoi, alergând bucuros inaintea ei si lătrand fericit…

In urma lui vine stăpânul lui încetișor cu viteza mica .

Iubirea are multe fețe….aici,are chipul unui cățel fericit…🐕❤

Tu știi când să spui… ,,nu”?

Pentru că nu ştim cum. Pentru că ne e teamă că, dacă spunem Nu! sau punem limite, pierdem . Pentru că am fost educaţi prin şantaj emoţional („Din cauza ta”), nutriţi cu dragoste condiţionată („Te iubesc dacă”), manipulaţi prin ruşine („Ce-o să zică X”), programaţi să nu reuşim („Nu eşti în stare de nimic”) Pt. ca e greu …. de-aia. E greu sa vindeci sufletul.
Si e mai simplu si comod sa dai vina pe alți

i. De-aia!

Legenda florilor – ”Nu ma uita” Se zice că, după ce au răsărit toate florile, Zâna Florilor le puse fiecăreia câte un nume; uitase însă de una. Florile, văzandu-se cu nume, se bucurau care de care mai tare. Cea uitată însă, stătea mahnită şi dusă pe ganduri într-o vale de langă pârâu. Plângea amarnic neînţelegând de ce ea-i mai puţin iubită decât suratele ei şi lacrimile i se împleteau cu stropii jucăuşi ai pârâului. Intr-o zi, ieşind la plimbare pe o câmpie înverzită şi împănată cu fel de fel de flori, Zana Florilor se umplu de bucurie cand văzu că toate florile-i zambesc fericite pentru numele alese. Coborând coasta poienii către pârâul ce susura de mai mare dragul, zâna dădu peste floricica cea tristă ce nu mai contenea plânsul. O întrebă plină de mirare: – Dar tu, frumoasă şi delicată floare, de ce stai, plangi şi te tângui când toate suratele tale se veselesc ? – D-apoi cum n-oi plânge şi nu m-oi tângui, după ce toate suratele mele au primit câte un nume frumos iară pe mine m-ai uitat ?! răspunse floricica suspinând. Auzind răspunsul, zâna se întrebă cum de-a uitat-o tocmai pe ea, care-i atâta de frumoasă şi delicată. – Lasă, draga mea, nu te mai amărî.. Nici nu va apune soarele şi vei avea şi tu un nume. Cum rosti cuvitele, zâna se şi făcu nevăzută. Se întoarse la palat, se sfătui cu celelalte zâne şi chemând la sine pe floricica uitată îi zise: – Nu m-ai uitat că nu ţi-am pus şi ţie un nume aşa cum am pus tuturor suratelor tale aşa că de azi înainte te vei numi „Nu mă uita” ! Şi, de-atunci, „nu mă uita” se numeşte floricica aceasta în multe părţi ale lumii…